Universul altfel

Structura si evolutia Universului

Autor: Gheorghe Parascan

2014 – 2015

  

Cuvant inainte

La 60 de ani sunt un ganditor singuratic. Visez tot mai mult la descifrarea secretelor lumii in care exist si pe masura ce adun informatii incep sa vizualizez un Univers cum nimeni inca nu a mai realizat. Este ca un basm minunat in care viata daruita aflarii adevarului se dovedeste a fi justificata. Dar odata cu muntele de informatii adunat, sunt tot mai singur. Numarul celor ce fac cu adevarat cercetare stiintifica este tot mai redus. Oamenii prefera sa ia drept adevar informatiile primite in scoala. O greseala imensa in virtutea faptului ca cercetarea stiintifica inseamna indoiala, verificare si reverificare continua a informatiilor... De obicei invataceii au de aface cu experimentele stiintifice si cu informatiile matematice. Acestea nu reprezinta insa cercetarea stiintifica, ci doar dovada existentei legilor naturii. Constatarea existentei si elucidarea parametrilor in care aceasta are loc nu reprezinta esenta cercetarii adevarului. Experimentul este doar constatarea si nu cauza existentei. Prin experiment si logica istorica a evenimentelor putem descoperi evolutia. Ramane intotdeauna inceputul, cauza, existenta primordiala, ca elemente de neatins de nici un experiment, de nici o ecuatie. Experienta umana de pana in prezent nu a reusit inca sa separe stiinta experimentala de stiinta fundamentala a cauzei existentei in sine. Ne amagim inca cu teorii si presupuneri stiintifice, filozofice ori religioase. Insa in toate aceste metode de investigare si intelegere am creat mii de bariere in fata logicii. Am supus cautarea, barierelor noastre de integere, barierelor impuse de ceea ce numim legi stiintifice si sociale.

Care este in fond adevarul existentei si evolutiei acesteia?

In prezent este mai dificil sa vorbesti cercetatorilor decat oricand, atunci cand ai propria ta viziune despre lume. Stiinta si scoala contemporana au devenit impenetrabile noului. Avem parte de o stiinta innamolita in propriile limite numite legi. Din nefericire in stiinta actuala inca nu se face un studiu al dovedirii proprietatilor logice ale legilor. Sunt legile fenomene fundamentale, sau acestea reprezinta segmente locale la nivelul unor fenomene mult mai ample? Pe de alta parte multe din asa zise legi stiintifice pot fi simple observatii directe, dar si observatii indirecte ale unor fenomene practic prea putin, ori deloc perceptibile. Aceasta stare de fapt duce la neintelegeri de fond in stiintele contemporane.

Studiul de fata icearca sa demonstreze la nivel de bun simt si pe cat posibil stiintific, ca in lumea noastra avem de a face in mare masura cu legi observate direct dar si indirect si ca aceasta stare de perceptie ne da dreptul sa regandim limitele si posibilitatile stiintei.

Cei ce doresc sa porneasca alaturi de autor intr-o calatorie inedita, printre tainele vazute si nevazute ala Universului sunt invitati sa parcurga paginile acestui studiu si poate vor descoperi ca adevarul lumii se afla intr-o noua si atractiva configuratie...

Primul pas: Cum percepem lumea inconjuratoare?

Gandirea istorica umana ne aduce pe tava o viziune realista bazata pe constatarea ca percepem lumea ca un spatiu tridimensional supus unei dimensiuni numita timp. Aceste dimensiuni (trei spatiale si una temporala) se pare ca ar fi fundamentul existentei. Cu toate acestea aceste dimensiuni sunt mai degraba impersonale, abstracte si nu pot fi legate direct de materie si radiatie. La urma urmei spatiul si timpul sunt cauza existentei materiei si radiatiei, sau efectul existentei acestora? Stiinta contemporana prefera sa baiguie, soptind cateva idei la nivelul cosmologiei. Insasi aceste aspecte, desi par poate neimportante deocamdata, pot crea mari probleme in conceperea ipotezelor, tezelor si teoriilor stiintifice, oricare ar fi ele.

La varsta de 27 de ani eram laborant silvic la Institutul de Cercetari si Amenajari Silvice, Hemeiusi, Bacau, laboratorul de Protectia Padurilor. Era o zi linistita si fiind singur in laborator am facut ceea ce visasem de cativa ani. Am desfacut un microscop stereoscopic si am interpus razelor de lumina solara, ce intrau printre crengile arborilor din jur, prisma optica, obtinand un spectru de culori imens pe unul din peretii camerei. Trebuia sa inteleg modul cum se nastea spectrul de lumina alba, in speta, spectrul electromagnetic solar. Acea zi a fost poate cea mai importanta din cariera mea stiintifica. Desi nu am ajuns in acel moment la un raspuns important asupra formarii spectrului si cauzele ce l-a creat, am inteles pentru prima oara in istoria stiintei ca noi percepem lumea cu totul altfel decat realitatea. Practic ochii nostrii percep doar frecvente si intensitati electromagnetice si nimic mai mult! Faptul ca avem doi ochi ne permite sa constatam spatiul tridimensional ambiant. Dar, aceasta constatare este data de creer si nu de cei doi ochi in sine. Acelasi fenomen se intampla la nivelul fiecarui organ de simt! Perceptia are loc la nivelul spectrului electromagnetic pe axele de frecventa si de intensitate a undelor.

Iata asadar ca lumea inconjuratoare ne invadeaza nu ca lucruri si evenimente, ci ca intensitati si frecvente electromagnetice. Avem asadar in loc de spatiul tridimensional + timp, o lume in care predomina spectrul electromagnetic si legile acestuia? Spre deosebire de spatiu + timp, notiuni abstracte, lumea impusa de spectrul electromagnetic este pe cat de reala, palpabila, masurabila si logica.

Cu acest nou bagaj de interpretare a lumii inconjuratoare am incercat sa reanterpretez informatiile stiintifice existente. In primul rand am constatat ca cea mai mare parte a stiintei se bazeaza pe date experimentale ce aveau ca suport masuratori de natura electromagnetica. Era o constatare fantastica si avea legatura cu faptul ca in realitate noi percepem lumea ambianta ca variatii ale spectrului electromagnetic, atat pe axa frecventelor, cat si a intensitatilor.

Dar ce este spatiul si timpul in acest context?

Legile actuale ale fizici ne spun ca: undele cu lungimi diferite (frecvente diferite) nu se afecteaza reciproc, in timp ce undele de aceasi lungime (frecventa) se afecteaza reciproc si nu pot ocupa acelasi spatiu tridimensional.

Aceste constatari ne sugereaza faptul ca si la nivelul perceptiei ochiului uman trebuie sa gasim corespondente. Astfel constatam ca diferitele culori (frecvente) sunt rezonante (percepute) de diferite componente interne din ochi. Senzorii separati de perceptie sunt specializati pe zone cromatice, ceea ce inseamna ca avem drept cauza a existentei lor legea fizica: undele de lungimi diferite nu se afecteaza reciproc. Fiecare din senzori pot percepe insa variatia densitatii la nivel de fiecare lungime de unda (monocroma), iar prin vederea binoculara putem sesiza spatiul tridimensional inconjurator. Avem asadar o vedere policromatica se poliintensa (polidensa) electromagnetica, mulata pe realitatea legica a spectrului electromagnetic.

Iata asadar ca percepem lumea ca o realitate concreta si nu ca o realitate abstracta.

Traim asadar intr-o baie electromagnetica in care o multitudine de spatii tridimensionale monocrome independente, ocupa simultan acelasi spatiu tridimensional policrom, perceput ca un intreg. Iata asadar o noua exprimare conceptuala a lumii inconjuratoare, si o posibilitate novatoare de investigare si recreere a universului stiintific actual, domeniu ce se afla subjugat de notiuni supuse unui spatiu simplist monocrom abstract + timp (rezultat din modul de analiza al stiintei actuale).

Tot ochiul uman ne arata faptul ca prin rezonanta diferentiata, intre receptorul cromatic si anumite portiuni spectrale de unde electromagnetice, avem exprimat modul logic si legic prin care in natura au loc fenomenele de perceptie. Astfel se constata ca pentru a percepe o anumita frecventa electromagnetica, avem nevoie de un anumit rezonator. Aveam cu timpul sa constat ca aceasta relatie este posibila pe relatia de rezonanta similara antenelor radio calculate in functie de unda pe care dorim sa o percepem. O antena radio este eficienta pentru perceperea de unde egale sau injumatatite fata de lungimea sa. Putem vorbi astfel de implicarea matematicii in fenomenul de rezonanta electromagnetica.

Se constata astfel ca structurile rezonante ale ochiului nostru sunt dimensional formate pe aceasta lege. Asadar nu este nevoie de rezonatori de dimensiuni oarecare, ci de rezonatori bine raportati dimensional fata de lungimile de unda percepute.

Iata asadar o constatare cu aplicatii infinite in stiintele contemporane.

Biologia si rezonanta electromagnetica

Faptul ca lucram in Laboratorul de Protectia Padurilor, mi-a dat posibilitatea sa acumulez notiuni stiintifice legate de structura celulelor vii. Aveam astfel sansa de a pune in acord prin legile rezonantei electromagnetice structurile interne celulelor cu undele electromagnetice din spectrul solar. Insasi aceasta idee a aparut in urma a mii de lecturi punctuale la aspecte biofizice celulare. Un pas important in intelegerea structurii celulelor vii a fost clipa cand am observat ca dimensiunile organitelor celulare si a substructurilor lor capabile sa rezoneze cu undele electromagnetice aveau dimensiuni apropiate de lungimea undelor absorbite (rezonante). Astfel imaginile granumului clorofilian aratau ca acesta avea dimensiuni apropiate de lungimea radiatiilor rosii, radiatii absorbite de clorofila „a”. Timp de doi ani am tot cautat alte legaturi intre dimensiunile celulare si radiatiile electromagnetice solare. Rezultatul m-a condus la concluzia demonstrabila ca fiecare organit, cat si substructurile sale rezoneaza cu anumite portiuni ale spectrului electromagnetic solar si ca toate la un loc rezoneaza cu intregul spectru cunoscut.

Astfel:

Radiatiile infrarosii rezoneaza cu mitocondriile.

Radiatiile vizibile rezoneaza cu cloroplastele si globulele rosii.

Radiatiile ultraviolete rezoneaza cu Reticulul Endoplasmatic.

Radiatiile „x” rezoneaza cu A.D.N.-ul si ribozomii.

Radiatiile gamma rezoneaza cu formele simple ribozomale, macromolecule si molecule.

...

Iata asadar ca avem o adevarata ierarhie rezonanta in interiorul celulelor vii. In aceasta viziune se poate explica si faptul ca dimensiunile organitelor celulare sunt aproape identice in toate celulele vii, indiferent de complexitate si marimea exterioara. Stiinta contemporana nici macar nu s-a intrebat de ce organitele celulare sunt de dimensiuni similare in intregul mediu biologic celular.

Vedem astfel ca prin punerea in acord a radiatiilor electromagnetice solare cu structurile celulelor vii, putem face conexiuni nebanuite, dar logice si lesne de demonstrat.

Cauzele dimensiunilor organitelor celulare

Problema care  se pune, in legatura cu dimensiunile organitelor, in contextul rezonantei acestora cu undele electromagnetice, este: de ce aceste dimensiuni si nu altele? Este insa deajuns sa observam intensitatile undelor pe spectrul electromagnetic solar si vom constata o legatura stransa intre anumite frecvente si structurile care le absorb.

Soarele emite pe anumite frecvente electromagnetice procente crescute ale intensitatii. Astfel pe linia H alfa a atomului de Hidrogen Soarele emite extrem de intens. Ori celula vie a dezvoltat pentru rezonanta cu aceasta linie „clorofila a”, in speta granumul clorofilian, pe principiul rezonantei dintre antena radio si unda radio rezonanta.

Analiza datelor existente pe piata stiintifica demonstreaza ca:

Soarele emite 50% in spectrul infrarosu, portiune care a generat organitul numit mitocondrie.

Soarele emite 41% in spectrul vizibil, portiune care a generat organitul numit cloroplast (in speta granum clorofilian).

Soarele emite aproximativ 9% radiatiile ultraviolete si „x” si genereaza la nivelul ultraviolet Reticulul Endoplasmatic si la nivelul razelor „x” organitele A.D.N si ribozomii.

Slaba intensitate a radiatiilor radio in spectrul solar nu a condus si la aparitia unui organit rezonant si la nivelul lor. Undele radio sunt totusi rezonante cu membrana externa a celulelor de dimensiuni similare lungimilor lor de unda sau jumatatii acestora. Fenomenul este pus in evidenta la utilizarea undelor radio in alungarea insectelor, soarecilor...

Avem asadar un mediu biologic rezonant la spectrul electromagnetic din mediul ambiant (spectrul electromagnetic emis de Soare, Pamant, astre, mediul intergalactic...). Suntem adevarate complexe rezonatorii in care intensitatile mari din spectrele ambiante nasc organite de dimensiuni calculabile pe principiul calculului antenelor radio.

Celula vie poate fi comparata cu un aparat de radio capabil sa receptioneze simultan toate lungimile de unde, avand pentru fiecare o antena receptoare de o anumita dimensiune.

Evolutia biorezenantelor

Este interesant de remarcat faptul ca spectrul unei stele evolueaza in timp la nivelul intensitatii liniilor de emisie. Astfel stelele galbene au intensitati variabile la nivelul liniilor hidrogenului, Siliciului, Calciului, Ferului... Spre exemplu Soarele si-a crescut intensitatea liniei H alfa de cateva ori, apoi a scazut considerabil. Este interesant de remarcat ideea ca spectrul de rezonanta al organitelor celulare evolueaza si el odata cu evolutia linilor atomice de emisie stelare in decursul istoriei vietii acestora. O dovada in acest sens este si faptul ca avem in cloroplast clorofila „a” care a evoluat partial in clorofila „b” si partial in carotenoizi... De asemeni se observa ca exista un traseu evolutiv al membranei nucleare in forme de tip: reticular, cloroplastic si finalizand cu forme mitocondriale, adica in sensul cresterii intensitatilor spectrale solare dinspre un minim ultraviolet catre vizibil si apoi infrarosu. Obsrvatiile demonstreaza ca atat cloroplastul, cat si mitocondria poseda substructuri rezonante cu unde mult mai mici decat spectrul vizibil si infrarosu, adica macromolecule si ribozomi mitocondriali. Aceste organite de mari dimensiuni si substructurile lor revendica ideea unor organite cu caracteristici de celule aproape independente. Tocmai aceste observatii au dus la concluzia stiintifica, ca organitele celulare au fost asamblate prin simbioza in celula eucariota actuala, din celule diferite independente, dupa care s-a produs disparitia celorlalte. In fapt o aberatie, mai ales convingerea multor cercetatori ca dupa simbioza a avut loc o disparitie in masa si imposibil de demonstrat. Simbioza organitelor celulare este predata in toate manualele de biologie. Desi incredibila disparitia celulelor mitocondriale presupuse a fi existat candva, stiinta actuala sustine prioritar aceasta ipoteza.

Daca luam in considerare faptul ca dimensiunile organitelor si substructurlor lor sunt dimensional legate de rezonanta cu portiuni ale spectrului electromagnetic solar, spectru aflat in evolutie la nivel de intensitati ale liniilor atomice..., celula vie ne apare ca o realitate rezonanta multipla, evolutiva si care nu poate exista de sine in afara unui spectru important exterior. Cum celulele vii independente se remarca a rezona dinspre partea undelor cu lungimi mici catre partea cu lungimi mari si nu invers, rezulta ca nu pot exista in limitele spectrul solar celule de tip mitocondrial.

De altfel este si logic ca celulele vii sa contina o gama de organite care sa evolueze dinspre dimensiuni rezonante mici spre dimensiuni rezonante mari. Insasi celula eucariota incepe a se multiplica prin multiplicarea initiala a A.D.N.-ului, apoi a Reticulului Endoplasmatic, cloroplastelor si mitocondriilor. Este logic ca si aparitia organitelor in celulele eucariote sa respecte aceeasi ordine, cea istorica, strans legata de evolutia in timp a spectrului solar.

Conform legilor fizice variatia pe axa frecventelor electromagnetice are loc discontinuu spre deosebire de variatia intensitatii care este continua. Acest aspect este dat de legile efectului fotoelectric. Pentru a emite un electron de putere mai mare este nevoie ca un metal sa fie iluminat cu o raza de frecventa mai mare si nu cu o raza de intensitate mai mare. Cresterea intensitatii razelor monocrome duce la emisia mai multor electroni de aceeasi energie, frecventa. Acest fapt este dat de proprietatile undelor electromagnetice, care sunt independente daca au frecvente diferite si nu pot ocupa acelasi spatiu tridimensional daca au aceeasi frecventa.

Celulele vii sunt astfel fenomene pur fizice. Adevarate structuri monocrome supraetajate in spectrul electromagnetic, cu manifestare si pe axa intensitatilor (densitatilor) la nivelul fiecarui etaj, monocromie.

Spre deosebire de spectrul electromagnetic, spectrul organitelor celulare este mult mai complex. Organitele sunt realizate din unde electromagnetice statice (in masura sa se pastreze intr-un complex unitar pe o durata temporala oarecare. Aceste unde stau la baza structurii atomilor, moleculelor si macromoleculelor si pot fi atat unde de frecvente diferite cat si de unde similare ca lungime de unda. Astfel ca avem componente celulare ce pot ocupa simultan acelasi spatiu tridimensional, cat si componente celulare ce nu pot ocupa acelasi spatiu tridimensional. La nivel de fuziune atomica se observa ca volumul atomilor rezultati nu au un volum de insumare a atomilor initiali. Cauza este tocmai legilor spectrului electromagnetic. Atomul rezultat isi mareste volumul datorita undelor identice ca frecventa si isi micsoreaza simultan volumul prin ocuparea aceluiasi spatiu tridimensional de catre undele statice de frecvente diferite. La fel se intampla si cu celulele vii. Organitele celulare sunt componente create de rezonanta cu undele intense monocrome, a materialului atomic, molecular si macromolecular. Cum o parte a acestor atomi, molecule sau macromolecule sunt alcatuite din alte unde decat cele similare undelor de rezonanta specifice organitului, inseamna ca organitele se pot intrepatrunde la nivelul undelor statice componente de diferite frecvente electromagnetice. Rezulta astfel o modificare a numarului de organite identice prin cresterea unei unde monocrome si o crestere de volum celular, sau o diminuare de volum la o iradiere policroma, din mai multe componente de unde cu frecvente diferite. Astfel masa unei celule vii, a unui atom, molecula, macromolecula... creste odata cu micsorarea intensitatii undelor electromagnetice (mai multe unde in acelasi spatiu tridimensional) si scade odata cu cresterea numarului de unde cu aceeasi frecventa (creste volumul prin faptul ca  undele identice nu pot ocupa acelasi spatiu tridimensional).

Incalzirea gazelor, spre exemplu, demonstreaza o crestere de volum prin incalzirea cu unde infrarosii. Surplusul de unde pe aceleasi frecvente (portiuni spectrale) conduce la acumularea de unde similare ce nu pot ocupa acelasi spatiu tridimensional, rezultand o crestere de volum. Se stie insa ca virusii nu mor daca fierbem apa, decat dupa un timp indelungat si nu in totalitate. Asta inseamna ca avem de a face cu faptul ca undele electromagnetice de frecvente diferite nu se afecteaza reciproc si ca atare undele mult superioare dimensional dimensiunilor virale (de la cateva ori la zeci de ori mai mici decat razele infrarosii) nu pot distruge direct niciodata vietatile subdimensionate. Cu alte cuvinte nu se indeplineste starea de rezonanta electromagnetica, virusii fiind alcatuiti din A.D.N si ribozomi, structuri rezonante in domeniul razelor „x” si partial gamma.

Daca continuam sa analizam lumea inconjuratoare prin prisma proprietatilor spectrului electromagnetic vom reusi sa ne explicam o serie de fenomene, efecte fizice, legi naturale, imposibil de explicat in stiinta actuala.

Un experiment interesant la nivel teoretic-bibliografic l-am efectuat in urma cu circa 30 de ani. Am cumulat zeci de fenomene fizice, efecte si experimentari cunoscute si am extras proprietatile comune la nivel de spectru electromagnetic. Rezultatul a fost surprinzator: la un moment dat orice fenomen analizat poseda un set de proprietati comune cu celelalte fenomene. Asta insemna ca indiferent de fenomenul analizat, acesta poseda o structura legica comuna intregului cosmos si ca diferenta dintre fenomene este data de localizarea pe spectrul electromagnetica, adica pe axa frecventelor si axa intensitatilor (densitatilor monocrome).

Putini cercetatori si-au dat seama ca toate informatiile stiintifice actuale sunt de fapt interpretari ale spectrului electromagnetic si ca toate datele sunt valori ale aceluiasi spectr. Cand vorbim despre caldura, temperatura, vorbim de fapt despre spectru de unde infrarosii, cand vorbim despre variatia volumului, vorbim de faptul ca undele identice nu pot ocupa acelasi spatiu tridimensional, iar undele diferite ca frecventa pot ocupa acelasi spatiu tridimensional...

In stiinta contemporana se face o mare eroare prin faptul ca uneori se considera ca undele infrarosii sunt cauza caldurii (temperaturii inalte), si uneori caldura, temperatura este asociata si cu alte unde, cum ar fi cele luminoase intense. Este posibil insa ca temperatura sa fie exclusiv datorata undelor infrarosii, sau putem spune ca prin temperatura intelegem o crestere de intensitate la nivelul oricarei unde, indiferent de frecventa. Aceste doua aspecte supun notiunea de caldura unei noi reinterpretari. Daca spunem ca temperatura este rezultatul presiunii exercitate in acelasi spatiu tridimensional a undelor similare ca frecventa, cu rezultat al cresterii volumului, nu mai putem spune ca exista o legatura anume intre caldura si spectrul caloric infrarosu. Pe de alta parte, daca acceptam ca undele electromagnetice infrarosii sunt cauza exclusiva a caldurii, aceasta nu ar trebui sesizata la nivelul undelor luminoase apropiate de spectrul de raze infrarosii.  Exista insa posibilitatea receptarii caldurii si indirect, astfel ca undele infrarosii, desi independente de undele vizibile, avand frecvente diferite, pot crea efecte indirecte masurabile prin efectul de rezonanta intre undele de frecvente diferite aflate in raport matematic de submultiplu-multiplu intreg. Acest fenomen face ca undele de diferite lungimi, in care una este dubla celeilalte in lungime, volum, sa poata exista in acelasi spatiu tridimensional si sa se asocieze intr-o miscare comuna ca sens si viteza, creand practic o uniune de unde perceputa ca materie.

Acceptand ipoteza rezonantei pe axa frecventelor electromagnetice diferite, vizavi de rezonanta undelor monocrome, intelegem ca materia si spectrul electromagnetic, fac parte din acelasi sistem existential: undele monocrome neputand ocupa acelasi spatiu tridimensional, sunt percepute ca stare solid-radiativa (spectru electromagnetic), iar undele de frecvente diferite rezonante fiind percepute stare solid-colapsata, adica materie (colapsul exprimand tendinta de ocupare simultana a aceluiasi spatiu tridimensional si putand explica in sine ceea ce numim gravitatie). Conform observatiilor in natura: radiatiile electromagnetice sunt o stare fizica expansiva (deci undele monocrome neputand ocupa acelasi spatiu tridimensional sunt impinse in mediul monocrom de densitate mai mica) si radiatiile electromagnetice de frecvente diferite dar rezonante policrom (dimensiune, volum) sunt o stare fizica colapsanta (tendinta ocuparii aceluiasi spatiu tridimensional).  

Sa fie oare gravitatia similara cu fenomenul de colapsare spatiala spectrala a undelor de frecvente diferite?

Exista spatiu tridimensional in afara volumului si densitatii undelor electromagnetice?  Exista materie alcatuita doar din unde monocrome?

Iata intrebari a caror raspunsuri par previzibile. Nu putem avea spatiu tridimensional in afara volumului si densitatii undelor si nici materie monocromatica, materia fiind prin excelenta policroma (a se vedea spectrele de linii atomice).

Aceeasi ipoteza a constituirii materiei din unde electromagnetice aflate in rezonanta, sustine ca atomii sunt in fapt o serie de unde electromagnetice rezonante pe axa frecventelor electromagnetice, unde ce ocupa acelasi spatiu tridimensional, pe portiuni mari spectrale Axa frecventelor), putand fi identificate ca seriile cunoscute de linii in spectrele atomice. Acest concept al structurii atomice poate explica de ce volumul atomilor  si masa lor nu sunt in relatii directe de dependenta. De ce atomii emit radiatii, de ce avem atomi radioactivi, de ce atomii fuzioneaza sau fisioneaza, de ce imaginea atomilor seamana mult cu intersectia undelor de la suprafata apei...

Materie vie, nevie, sau un singur tip de materie?

Stiinta ne-a obisnuit ca exista doua tipuri de materie: vie si nevie. Fiecare dintre acestea ar avea proprietati diferite. In timp ce materia vie se reproduce si evolueaza in complexe biologice (celule, organisme, ecosisteme), materia nevie ar fi incapabila de reproducere, organizare... Se pare insa ca se face o mare eroare.

Se stie ca virusii se considera a fi materie vie daca se afla in interiorul celulelor vii si materie nevie daca se afla in afara celulelor. Sa fie oare reala aceasta clasificare? Cum poate ca aceeasi materie sa fie cand vie, cand materie nevie? Oare nu facem o eroare de interpretare si de fapt avem un singur tip de materie?

Raspunsul ar putea veni daca analizam spectrul structurilor materiale, la nivel de: subparticule, particule, atomi, molecule, macromolecule, organite celulare, celule vii, organisme, specii, ecosisteme locale, ecosisteme planetare...

Daca o structura materiala are o anumita dimensiune, poate intra in rezonanta cu unde si structuri din afara spectrului propriu? Am vazut ca undele si de fapt si structurile de unde sunt independente de alte unde sau structuri alcatuite pe alte lungimi de unda. Cu alte cuvinte fiecare astfel de structura este echivalentul materiei imperceptibile (materiei intunecate) fata fe cealalta. Daca se considera ca spectrul electromagnetic este infinit pe axa frecventelor, peste 95-99% din structurile materiale ne sunt imposibil de observat in natura, desi acestea cel mai probabil ocupa acelasi spatiu tridimensional cu materia perceptibila (undele de frecvente diferite pot ocupa acelasi spatiu tridimensional). Exista chiar sansa ca materia perceptibila noua sa fie un procent infinitezimal, fenomenul fiind similar cu al distantelor in cosmos, ca cel al numarului de atomi... Oamenii de stiinta cauta inca cu ardoare materia intunecata, acea materie care se spune, teoretic, ca ar lega intr-un tot unitar Universul. Fara insa a analiza lumea la nivelul spectrului electromagnetic, este putin probabil ca o va gasi.

Spectrul electromagnetic acceptat inca, este limitat si cuprins intre lungimile de unda gamma si lungimile de unda radio. De ce ar fi spectrul limitat? Raspunsul ar putea fi dat doar de iluzia limitelor spectrale datorate simturilor noastre. Fiecare organ de simt de care dispunem este de fapt o reproducere la scara mare a organitelor celulere rezonatoare cu portiuni anumite pe spectrul electromagnetic solar.  Ca si organitele celulare, organele de simt sunt specializate pe anumite seturi de frecvente, de fapt aceleasi ca si organitele. Cloroplastul si ochiul uman percep spre exemplu aceleasi unde vizibile. Mitocondria si pielea noastra percep undele infrarosii. Prin miros si gust percepem spectrul de raze „x” si ultraviolet. Fenomenul perceptiei identice pe spectru continua si la nivelul ecosistemelor. Un ecosistem planetar va include permanent vietuitoare capabile sa rezoneze cu intregul spectru solar. Unele fiinte pot rezona cu portiuni ale spectrului electromagnetic solar, terestru, stelar..., dar toate la un loc vor percepe intregul spectru electromagnetic din mediul ambiant. Astfel ca noi insine putem fi considerati pentru marele ecosistem planetar simple structuri tip organite celulare.

Daca virusii sunt considerati ca fiind duali (cand vii, cand nevii) si daca consideram ca undele au proprietati fundamentale comune, indiferent de lungimea de unda, rezulta ca exista structuri considerate in prezent nevii, dar care au toate caracteristicile fiintelor vii?

De ce nu? Organele noastre de simt percep portiunea de spectru clasic (gamma-radio) si este putin probabil ca noi sa fim etalonul absolut al perceptiei spectrului electromagnetic. Este posibil ca toate structurile de unde de pe axa frecventelor electromagnetice sa aiba un singur mod de manifestare, similar cu cel al materiei vii. Astfel putem presupune ca axa frecventelor fiind infinita, pot exista structuri biologice pe intregul spectru (spectru electromagnetic extins). Noi nu am percepe decat structurile biologice dintre undele gamma si radio, restul nefiind perceptibile in mod direct. Astfel am putea sa ne imaginam un univers pur biologic, extins pe o axa infinita a lungimilor de unda si, de ce nu a densitatilor la nivel de fiecare unda (monocromie polidensa).

Pe portiunea de spectru electromagnetic posesoare de unde mai mici ca lungime decat undele gamma, fiintele vii, materia vie, ne va apare ca fiind aparent anorganica. Atomii insisi pot fi astfel structuri organice, fiind alcatuiti din unde electromagnetice aflate in rezonanta pe axa frecventelor electromagnetice. Deoarece acestia nu pot fi perceputi, din cauza lipsei de organite de perceptie la nivelul organismului nostru, a undelor infinitezimale, practic le banuim existenta, dar le si percepem indirect prin diverse fenomene rezonante... Percetia indirecta are la baza observarea de fenomene produse in zona perceptibila a spectrului, cauzate de evenimente in zonele spectrale exterioare spectrului gamma-radio. Un exemplu de astfel de fenomene ce ne pun in evidenta evenimente altfel imperceptibile, este organizarea materiei in corpuri cosmice, sisteme solare, galaxii, roiuri galactice..., dar si molecule, atomi, particule, subparticule...

Organizarea este rodul legilor de baza ale spectrului electromagnetic: undele similare ca lungime se autoelimina din acelasi spatiu tridimensional si undele diferite ca lungime de unda pot ocupa, sau ocupa acelasi spatiu tridimensional. Daca undele sunt de miliarde de ori mai mari decat cele din spectrul gamma-radio, se pot evidentia prin organizarea macrocosmica. Daca undele electromagnetice sunt mult mai mici decat undele din gamma-radio, le vom evidentia prin organizarea de tip atomic si subatomic.

Privind cosmosul, observam faptul ca in timp ce punem in evidenta organizari din ce in ce mai mari (stele, galaxii, roiuri galactice, clustere de galaxii...) toate radiatiile prin care ne parvin aceste informatii sunt limitate doar in portiunea spectrala gamma-radio, adica portiunea perceputa de organele noastre de simt. Acest fapt face ca oricat de mult am apropia prin telescop marginile cosmosului, vom percepe aceleasi structuri galactice...

Exista oare o limita a universului? O limita care sa evidentieze marginea sa? Desi se presupune ca exista o limita (existenta in Teoria Big-Bang), se accepta ideea existentei multiuniversurilor, adica se paseaza notiunea de margine absoluta in seama altor teorii viitoare.

De ce nu incercam si varianta infinitatii absolute la nivelul spatiului tridimensional, frecventelor, densitatilor, intensitatilor, evolutiei (timpului)...?

Cauza unei gandiri cu axe infinite este limitata tocmai de stiinta actuala. In ideea de a sustine doar ce este demonstrabil si perceptibil, stiinta ignora faptul ca sunt fenomene si evenimente in cosmos aflate in afara posibilitatilor noastre de perceptie. Omul nu este un observator perfect si nici macar instrumentele sale de investigare. Noi insine ne limitam spectrul de perceptie electromagnetic, ceea ce inseamna ca percepem o portiune infinitezimala di acesta. Universul perceptibil este unul saracacios, neputand pune in evidenta direct marea gama de fenomene si evenimente cosmice...

In aceste conditii, va trebui sa ne folosim de fenomenele si efectele indirecte ale existentei materiei si radiatiilor electromagnetice de dincolo de granitele gamma-radio, atat in microcosmos, cat si in macrocosmos. Aceste fenomene si efecte indirecte sunt insa interpretate incorect de stiinta, ca fiind: gravitatie, atractie intre particule si subparticole, radioactivitate naturala, magnetism... Nu este de mirare ca mii de cercetatori cauta sa evidentieze undele gravitationale, adica niste unde care sa produca fenomenul de gravitatie. Pana cand nu se va face ordine in modul de interpretare al fenomenelor naturale, nu vom gasi acel limbaj unitar de investigare a Universului.  Un pas important in evolutia interpretarii stiintifice a informatiilor despre natura este tocmai acceptarea ideii ca o parte a fenomenelor naturale sunt observate direct, la nivelul spectrului optic perceptibil, iar o parte a fenomenelor sunt observate indirect, prin efectele pe care le produc in zona perceptibila.

Un corp este supus in cosmos unui mare numar de miscari simultane: omul se invarte odata cu planeta in jurul acesteia, in jurul Soarelui, in jurul Galaxiei, in interiorul clusterului de galaxii local... Se poate constata ca la nivel microcosmic conteaza miscarile locale primare, iar pentru macrocosmos conteaza miscarile extreme (specifice macrocosmosului, miscarile din clusterele galactice...). Astfel orice structura are o miscare compusa, un cumul de miscari simultane. In acest context putem spune ca in cosmos nu exista miscare rectilinie si uniforma, ci mai degraba miscarea fundamentala este o traiectorie simultan multispiralata la diverse nivele dimensionale. Fenomenul este vizibil din satelit la nivelul modului cum curge o apa curgatoare pe Pamant. Privit din cosmos un fluviu poseda in medie cam noua meandre gigant. Marind partial imaginea fuviului se observa ca fiecare meandra este la randul ei meandrata la dimensiuni mult mai reduse. Coborand la nivelul solului se constata ca si aceste meandre sunt si ele meandrate. Astfel avem un curs de apa menadrat in trepte dimensionale. In general apele curgatoare terestre au cam trei nivele dimensionale de meandre.  Este interesant ca si A.D.N.-ul se strange in aceeasi maniera. La nivele dimensionale diferite se creaza spirale ce includ si spiralele anterioare. Astfel in loc sa ocupe un spatiu liniar imens, prin spiralare dimensionala in trepte, A.D.N.ul ocupa un spatiu dimensional rezonant cu undele „x”, ocupand o zona oarecare din mediul spatiului nuclear al celulei vii.

Constientizarea multimiscarilor noastre in cosmos ne face partasi simultan la participarea directa la toate evenimentele din acesta. Astfel suntem nu doar un fenomen-eveniment local, ci unul cosmic. Daca nu ar exista multimiscarea fiecarui punct in univers, nu ar exista nici structurile din acesta. Multimiscarea pune ideea de gravitatie intr-o noua lumina. Multimiscarea are la baza mai multe centre de atractie gravitationala ce actioneaza la diferite nivele dimensionale. Exista desigur la fiecare nivel de grupe de lungimi de unde electromagnetice un anumit centru de atractie gravitational. Este de altfel logic. Undele similare ca lungime de unda se manifesta tridimensional, neputand ocupa acelasi spatiu. In aceasta situatie apare stratificarea tridimensionala a densitatilor monocrome si dezvoltarea unui centru de atractie monocroma. Un argument al acestui posibil fenomen este insasi existenta multimiscarilor simultane ale corpurilor structurate multiplu pe axa frecventelor spectrului electromagnetic. Avem asadar un fenomen gravitational (de stratificare a densitatilor) la nivelul frecventelor electromagnetice intense (cu densitate mare de unde identice ca frecventa si variabile ca densitate)? In acest caz acelasi fenomen de atractie are loc atat la nivel nuclear atomic, cat si in macrocosmos la nivelul galaxiilor... Fenomenul este insa stratificat spectral, astfel incat ne apare ca fiind diferit din cauza perceptiei noastre. Independenta undelor de frecvente diferite face ca centrele spectrale gravitationale monocrome sa actioneze in sensul miscarii grupului de unde locale pe spectru. Faptul ca materia este compusa din unde situate diferit pe spectrul electromagnetic face ca fiecare corp sa aiba o multimiscare, cate una la nivelul fiecarei lungimi de unda. Este asadar gravitatia un fenomen continuu la nivel monocromatic si discontinuu la nivel policrom (pe axa frecventelor spectrului electromagnetic)?

Multimiscarea fiecarui corp in cosmos demonstreaza o gravitatie policroma, cu centre diferite in spatiul tridimensional, centre aflate insa parte a unei suprastructuri infinite dimensional. Este ca si cum fiecare centru monocrom se afla in rezonanta din aproape in aproape pe axa infinita a frecventelor electromagnetice, a spectrului electromagnetic extins. Aceste centre duc la nasterea structurilor si substructurilor din universul observabil si am putea presupune ca toate acestea se comporta ca un tot unitar. Spre deosebire de ideea de multivers, universuri separate unite intr-o mare mare aglomerare hipercosmica, ideea unui univers spectral policrom si polidens ofera posibilitatea de a intelege structural cosmosul, ca un monolit electromagnetic in care fiecare zona spatiala si spectrala este in sine un univers local, dar nu unul separat, ci unul integrat in mecanismul universal. Cu alte cuvinte oricat am incerca sa minimalizam o componenta, structura cosmica, ea nu poate fi scoasa din contextul infinit.

Limitele ce se fac observabile la nivelul dimensional si structural electromagnetic, sunt limite impuse ocazional de mijloacele de observare, investigare si de conceptiile de moment referitoare la gandirea noastra asupra lumii inconjuratoare. Se pare ca universul se incapataneaza sa ne demonstreze infinitatea sa in orice directie l-am analiza. Intre cosmosul electromagnetic si matematica exista o mare similitudine. Singura diferenta este ca matematica actuala este valabila doar pe axa undelor monocromatice. Matematica este cantitativa prin excelenta si este mare nevoie ca ea sa se dezvolte si pe axa frecventelor electromagnetice.