Universul
altfel
Structura si evolutia
Universului
Autor: Gheorghe
Parascan
2014 – 2015
Cuvant inainte
La 60 de ani sunt un ganditor singuratic.
Visez tot mai mult la descifrarea secretelor lumii in care exist si pe masura
ce adun informatii incep sa vizualizez un Univers cum nimeni inca nu a mai realizat.
Este ca un basm minunat in care viata daruita aflarii adevarului se dovedeste a
fi justificata. Dar odata cu muntele de informatii adunat, sunt tot mai singur.
Numarul celor ce fac cu adevarat cercetare stiintifica este tot mai redus.
Oamenii prefera sa ia drept adevar informatiile primite in scoala. O greseala
imensa in virtutea faptului ca cercetarea stiintifica inseamna indoiala,
verificare si reverificare continua a informatiilor... De obicei invataceii au
de aface cu experimentele stiintifice si cu informatiile matematice. Acestea nu
reprezinta insa cercetarea stiintifica, ci doar dovada existentei legilor
naturii. Constatarea existentei si elucidarea parametrilor in care aceasta are
loc nu reprezinta esenta cercetarii adevarului. Experimentul este doar
constatarea si nu cauza existentei. Prin experiment si logica istorica a
evenimentelor putem descoperi evolutia. Ramane intotdeauna inceputul, cauza,
existenta primordiala, ca elemente de neatins de nici un experiment, de nici o
ecuatie. Experienta umana de pana in prezent nu a reusit inca sa separe stiinta
experimentala de stiinta fundamentala a cauzei existentei in sine. Ne amagim
inca cu teorii si presupuneri stiintifice, filozofice ori religioase. Insa in
toate aceste metode de investigare si intelegere am creat mii de bariere in
fata logicii. Am supus cautarea, barierelor noastre de integere, barierelor
impuse de ceea ce numim legi stiintifice si sociale.
Care este in fond adevarul existentei si
evolutiei acesteia?
In prezent este mai dificil sa vorbesti
cercetatorilor decat oricand, atunci cand ai propria ta viziune despre lume. Stiinta
si scoala contemporana au devenit impenetrabile noului. Avem parte de o stiinta
innamolita in propriile limite numite legi. Din nefericire in stiinta actuala
inca nu se face un studiu al dovedirii proprietatilor logice ale legilor. Sunt
legile fenomene fundamentale, sau acestea reprezinta segmente locale la nivelul
unor fenomene mult mai ample? Pe de alta parte multe din asa zise legi
stiintifice pot fi simple observatii directe, dar si observatii indirecte ale
unor fenomene practic prea putin, ori deloc perceptibile. Aceasta stare de fapt
duce la neintelegeri de fond in stiintele contemporane.
Studiul de fata icearca sa demonstreze la
nivel de bun simt si pe cat posibil stiintific, ca in lumea noastra avem de a
face in mare masura cu legi observate direct dar si indirect si ca aceasta
stare de perceptie ne da dreptul sa regandim limitele si posibilitatile stiintei.
Cei ce doresc sa porneasca alaturi de autor
intr-o calatorie inedita, printre tainele vazute si nevazute ala Universului
sunt invitati sa parcurga paginile acestui studiu si poate vor descoperi ca
adevarul lumii se afla intr-o noua si atractiva configuratie...
Primul pas: Cum percepem lumea inconjuratoare?
Gandirea istorica umana ne aduce pe tava o
viziune realista bazata pe constatarea ca percepem lumea ca un spatiu
tridimensional supus unei dimensiuni numita timp. Aceste dimensiuni (trei
spatiale si una temporala) se pare ca ar fi fundamentul existentei. Cu toate
acestea aceste dimensiuni sunt mai degraba impersonale, abstracte si nu pot fi
legate direct de materie si radiatie. La urma urmei spatiul si timpul sunt
cauza existentei materiei si radiatiei, sau efectul existentei acestora?
Stiinta contemporana prefera sa baiguie, soptind cateva idei la nivelul
cosmologiei. Insasi aceste aspecte, desi par poate neimportante deocamdata, pot
crea mari probleme in conceperea ipotezelor, tezelor si teoriilor stiintifice,
oricare ar fi ele.
La varsta de 27 de ani eram laborant silvic la
Institutul de Cercetari si Amenajari Silvice, Hemeiusi, Bacau, laboratorul de
Protectia Padurilor. Era o zi linistita si fiind singur in laborator am facut ceea
ce visasem de cativa ani. Am desfacut un microscop stereoscopic si am interpus
razelor de lumina solara, ce intrau printre crengile arborilor din jur, prisma
optica, obtinand un spectru de culori imens pe unul din peretii camerei.
Trebuia sa inteleg modul cum se nastea spectrul de lumina alba, in speta,
spectrul electromagnetic solar. Acea zi a fost poate cea mai importanta din
cariera mea stiintifica. Desi nu am ajuns in acel moment la un raspuns
important asupra formarii spectrului si cauzele ce l-a creat, am inteles pentru
prima oara in istoria stiintei ca noi percepem lumea cu totul altfel decat
realitatea. Practic ochii nostrii percep doar frecvente si intensitati
electromagnetice si nimic mai mult! Faptul ca avem doi ochi ne permite sa
constatam spatiul tridimensional ambiant. Dar, aceasta constatare este data de
creer si nu de cei doi ochi in sine. Acelasi fenomen se intampla la nivelul
fiecarui organ de simt! Perceptia are loc la nivelul spectrului electromagnetic
pe axele de frecventa si de intensitate a undelor.
Iata asadar ca lumea inconjuratoare ne
invadeaza nu ca lucruri si evenimente, ci ca intensitati si frecvente
electromagnetice. Avem asadar in loc de spatiul tridimensional + timp, o lume
in care predomina spectrul electromagnetic si legile acestuia? Spre deosebire
de spatiu + timp, notiuni abstracte, lumea impusa de spectrul electromagnetic
este pe cat de reala, palpabila, masurabila si logica.
Cu acest nou bagaj de interpretare a lumii
inconjuratoare am incercat sa reanterpretez informatiile stiintifice existente.
In primul rand am constatat ca cea mai mare parte a stiintei se bazeaza pe date
experimentale ce aveau ca suport masuratori de natura electromagnetica. Era o
constatare fantastica si avea legatura cu faptul ca in realitate noi percepem
lumea ambianta ca variatii ale spectrului electromagnetic, atat pe axa
frecventelor, cat si a intensitatilor.
Dar ce este spatiul si timpul in acest context?
Legile actuale ale fizici ne spun ca: undele
cu lungimi diferite (frecvente diferite) nu se afecteaza reciproc, in timp ce
undele de aceasi lungime (frecventa) se afecteaza reciproc si nu pot ocupa
acelasi spatiu tridimensional.
Aceste constatari ne sugereaza faptul ca si la
nivelul perceptiei ochiului uman trebuie sa gasim corespondente. Astfel
constatam ca diferitele culori (frecvente) sunt rezonante (percepute) de
diferite componente interne din ochi. Senzorii separati de perceptie sunt
specializati pe zone cromatice, ceea ce inseamna ca avem drept cauza a
existentei lor legea fizica: undele de lungimi diferite nu se afecteaza
reciproc. Fiecare din senzori pot percepe insa variatia densitatii la nivel de
fiecare lungime de unda (monocroma), iar prin vederea binoculara putem sesiza
spatiul tridimensional inconjurator. Avem asadar o vedere policromatica se
poliintensa (polidensa) electromagnetica, mulata pe realitatea legica a
spectrului electromagnetic.
Iata asadar ca percepem lumea ca o realitate
concreta si nu ca o realitate abstracta.
Traim asadar intr-o baie electromagnetica in
care o multitudine de spatii tridimensionale monocrome independente, ocupa
simultan acelasi spatiu tridimensional policrom, perceput ca un intreg. Iata
asadar o noua exprimare conceptuala a lumii inconjuratoare, si o posibilitate
novatoare de investigare si recreere a universului stiintific actual, domeniu
ce se afla subjugat de notiuni supuse unui spatiu simplist monocrom abstract +
timp (rezultat din modul de analiza al stiintei actuale).
Tot ochiul uman ne arata faptul ca prin
rezonanta diferentiata, intre receptorul cromatic si anumite portiuni spectrale
de unde electromagnetice, avem exprimat modul logic si legic prin care in
natura au loc fenomenele de perceptie. Astfel se constata ca pentru a percepe o
anumita frecventa electromagnetica, avem nevoie de un anumit rezonator. Aveam
cu timpul sa constat ca aceasta relatie este posibila pe relatia de rezonanta
similara antenelor radio calculate in functie de unda pe care dorim sa o
percepem. O antena radio este eficienta pentru perceperea de unde egale sau
injumatatite fata de lungimea sa. Putem vorbi astfel de implicarea matematicii
in fenomenul de rezonanta electromagnetica.
Se constata astfel ca structurile rezonante
ale ochiului nostru sunt dimensional formate pe aceasta lege. Asadar nu este
nevoie de rezonatori de dimensiuni oarecare, ci de rezonatori bine raportati
dimensional fata de lungimile de unda percepute.
Iata asadar o constatare cu aplicatii infinite
in stiintele contemporane.
Biologia si rezonanta electromagnetica
Faptul ca lucram in Laboratorul de Protectia
Padurilor, mi-a dat posibilitatea sa acumulez notiuni stiintifice legate de
structura celulelor vii. Aveam astfel sansa de a pune in acord prin legile
rezonantei electromagnetice structurile interne celulelor cu undele
electromagnetice din spectrul solar. Insasi aceasta idee a aparut in urma a mii
de lecturi punctuale la aspecte biofizice celulare. Un pas important in
intelegerea structurii celulelor vii a fost clipa cand am observat ca
dimensiunile organitelor celulare si a substructurilor lor capabile sa rezoneze
cu undele electromagnetice aveau dimensiuni apropiate de lungimea undelor
absorbite (rezonante). Astfel imaginile granumului clorofilian aratau ca acesta
avea dimensiuni apropiate de lungimea radiatiilor rosii, radiatii absorbite de
clorofila „a”. Timp de doi ani am tot cautat alte legaturi intre dimensiunile
celulare si radiatiile electromagnetice solare. Rezultatul m-a condus la
concluzia demonstrabila ca fiecare organit, cat si substructurile sale
rezoneaza cu anumite portiuni ale spectrului electromagnetic solar si ca toate
la un loc rezoneaza cu intregul spectru cunoscut.
Astfel:
Radiatiile infrarosii rezoneaza cu
mitocondriile.
Radiatiile vizibile rezoneaza cu cloroplastele
si globulele rosii.
Radiatiile ultraviolete rezoneaza cu Reticulul
Endoplasmatic.
Radiatiile „x” rezoneaza cu A.D.N.-ul si ribozomii.
Radiatiile gamma rezoneaza cu formele simple
ribozomale, macromolecule si molecule.
...
Iata asadar ca avem o adevarata ierarhie
rezonanta in interiorul celulelor vii. In aceasta viziune se poate explica si
faptul ca dimensiunile organitelor celulare sunt aproape identice in toate
celulele vii, indiferent de complexitate si marimea exterioara. Stiinta
contemporana nici macar nu s-a intrebat de ce organitele celulare sunt de
dimensiuni similare in intregul mediu biologic celular.
Vedem astfel ca prin punerea in acord a
radiatiilor electromagnetice solare cu structurile celulelor vii, putem face
conexiuni nebanuite, dar logice si lesne de demonstrat.
Cauzele dimensiunilor organitelor celulare
Problema care
se pune, in legatura cu dimensiunile organitelor, in contextul
rezonantei acestora cu undele electromagnetice, este: de ce aceste dimensiuni
si nu altele? Este insa deajuns sa observam intensitatile undelor pe spectrul
electromagnetic solar si vom constata o legatura stransa intre anumite
frecvente si structurile care le absorb.
Soarele emite pe anumite frecvente
electromagnetice procente crescute ale intensitatii. Astfel pe linia H alfa a
atomului de Hidrogen Soarele emite extrem de intens. Ori celula vie a dezvoltat
pentru rezonanta cu aceasta linie „clorofila a”, in speta granumul clorofilian,
pe principiul rezonantei dintre antena radio si unda radio rezonanta.
Analiza datelor existente pe piata stiintifica
demonstreaza ca:
Soarele emite 50% in spectrul infrarosu,
portiune care a generat organitul numit mitocondrie.
Soarele emite 41% in spectrul vizibil,
portiune care a generat organitul numit cloroplast (in speta granum
clorofilian).
Soarele emite aproximativ 9% radiatiile ultraviolete
si „x” si genereaza la nivelul ultraviolet Reticulul Endoplasmatic si la
nivelul razelor „x” organitele A.D.N si ribozomii.
Slaba intensitate a radiatiilor radio in
spectrul solar nu a condus si la aparitia unui organit rezonant si la nivelul
lor. Undele radio sunt totusi rezonante cu membrana externa a celulelor de
dimensiuni similare lungimilor lor de unda sau jumatatii acestora. Fenomenul
este pus in evidenta la utilizarea undelor radio in alungarea insectelor,
soarecilor...
Avem asadar un mediu biologic rezonant la
spectrul electromagnetic din mediul ambiant (spectrul electromagnetic emis de
Soare, Pamant, astre, mediul intergalactic...). Suntem adevarate complexe
rezonatorii in care intensitatile mari din spectrele ambiante nasc organite de dimensiuni
calculabile pe principiul calculului antenelor radio.
Celula vie poate fi comparata cu un aparat de
radio capabil sa receptioneze simultan toate lungimile de unde, avand pentru
fiecare o antena receptoare de o anumita dimensiune.
Evolutia biorezenantelor
Este interesant de remarcat faptul ca spectrul
unei stele evolueaza in timp la nivelul intensitatii liniilor de emisie. Astfel
stelele galbene au intensitati variabile la nivelul liniilor hidrogenului,
Siliciului, Calciului, Ferului... Spre exemplu Soarele si-a crescut
intensitatea liniei H alfa de cateva ori, apoi a scazut considerabil. Este
interesant de remarcat ideea ca spectrul de rezonanta al organitelor celulare
evolueaza si el odata cu evolutia linilor atomice de emisie stelare in decursul
istoriei vietii acestora. O dovada in acest sens este si faptul ca avem in
cloroplast clorofila „a” care a evoluat partial in clorofila „b” si partial in
carotenoizi... De asemeni se observa ca exista un traseu evolutiv al membranei
nucleare in forme de tip: reticular, cloroplastic si finalizand cu forme
mitocondriale, adica in sensul cresterii intensitatilor spectrale solare
dinspre un minim ultraviolet catre vizibil si apoi infrarosu. Obsrvatiile
demonstreaza ca atat cloroplastul, cat si mitocondria poseda substructuri
rezonante cu unde mult mai mici decat spectrul vizibil si infrarosu, adica
macromolecule si ribozomi mitocondriali. Aceste organite de mari dimensiuni si
substructurile lor revendica ideea unor organite cu caracteristici de celule
aproape independente. Tocmai aceste observatii au dus la concluzia stiintifica,
ca organitele celulare au fost asamblate prin simbioza in celula eucariota
actuala, din celule diferite independente, dupa care s-a produs disparitia
celorlalte. In fapt o aberatie, mai ales convingerea multor cercetatori ca dupa
simbioza a avut loc o disparitie in masa si imposibil de demonstrat. Simbioza
organitelor celulare este predata in toate manualele de biologie. Desi
incredibila disparitia celulelor mitocondriale presupuse a fi existat candva,
stiinta actuala sustine prioritar aceasta ipoteza.
Daca luam in considerare faptul ca
dimensiunile organitelor si substructurlor lor sunt dimensional legate de
rezonanta cu portiuni ale spectrului electromagnetic solar, spectru aflat in
evolutie la nivel de intensitati ale liniilor atomice..., celula vie ne apare
ca o realitate rezonanta multipla, evolutiva si care nu poate exista de sine in
afara unui spectru important exterior. Cum celulele vii independente se remarca
a rezona dinspre partea undelor cu lungimi mici catre partea cu lungimi mari si
nu invers, rezulta ca nu pot exista in limitele spectrul solar celule de tip
mitocondrial.
De altfel este si logic ca celulele vii sa
contina o gama de organite care sa evolueze dinspre dimensiuni rezonante mici
spre dimensiuni rezonante mari. Insasi celula eucariota incepe a se multiplica
prin multiplicarea initiala a A.D.N.-ului, apoi a Reticulului Endoplasmatic,
cloroplastelor si mitocondriilor. Este logic ca si aparitia organitelor in
celulele eucariote sa respecte aceeasi ordine, cea istorica, strans legata de
evolutia in timp a spectrului solar.
Conform legilor fizice variatia pe axa
frecventelor electromagnetice are loc discontinuu spre deosebire de variatia
intensitatii care este continua. Acest aspect este dat de legile efectului
fotoelectric. Pentru a emite un electron de putere mai mare este nevoie ca un
metal sa fie iluminat cu o raza de frecventa mai mare si nu cu o raza de
intensitate mai mare. Cresterea intensitatii razelor monocrome duce la emisia
mai multor electroni de aceeasi energie, frecventa. Acest fapt este dat de
proprietatile undelor electromagnetice, care sunt independente daca au
frecvente diferite si nu pot ocupa acelasi spatiu tridimensional daca au
aceeasi frecventa.
Celulele vii sunt astfel fenomene pur fizice.
Adevarate structuri monocrome supraetajate in spectrul electromagnetic, cu
manifestare si pe axa intensitatilor (densitatilor) la nivelul fiecarui etaj,
monocromie.
Spre deosebire de spectrul electromagnetic,
spectrul organitelor celulare este mult mai complex. Organitele sunt realizate
din unde electromagnetice statice (in masura sa se pastreze intr-un complex
unitar pe o durata temporala oarecare. Aceste unde stau la baza structurii
atomilor, moleculelor si macromoleculelor si pot fi atat unde de frecvente
diferite cat si de unde similare ca lungime de unda. Astfel ca avem componente
celulare ce pot ocupa simultan acelasi spatiu tridimensional, cat si componente
celulare ce nu pot ocupa acelasi spatiu tridimensional. La nivel de fuziune
atomica se observa ca volumul atomilor rezultati nu au un volum de insumare a
atomilor initiali. Cauza este tocmai legilor spectrului electromagnetic. Atomul
rezultat isi mareste volumul datorita undelor identice ca frecventa si isi
micsoreaza simultan volumul prin ocuparea aceluiasi spatiu tridimensional de
catre undele statice de frecvente diferite. La fel se intampla si cu celulele
vii. Organitele celulare sunt componente create de rezonanta cu undele intense
monocrome, a materialului atomic, molecular si macromolecular. Cum o parte a
acestor atomi, molecule sau macromolecule sunt alcatuite din alte unde decat
cele similare undelor de rezonanta specifice organitului, inseamna ca
organitele se pot intrepatrunde la nivelul undelor statice componente de
diferite frecvente electromagnetice. Rezulta astfel o modificare a numarului de
organite identice prin cresterea unei unde monocrome si o crestere de volum
celular, sau o diminuare de volum la o iradiere policroma, din mai multe componente
de unde cu frecvente diferite. Astfel masa unei celule vii, a unui atom,
molecula, macromolecula... creste odata cu micsorarea intensitatii undelor
electromagnetice (mai multe unde in acelasi spatiu tridimensional) si scade
odata cu cresterea numarului de unde cu aceeasi frecventa (creste volumul prin
faptul ca undele identice nu pot ocupa
acelasi spatiu tridimensional).
Incalzirea gazelor, spre exemplu, demonstreaza
o crestere de volum prin incalzirea cu unde infrarosii. Surplusul de unde pe
aceleasi frecvente (portiuni spectrale) conduce la acumularea de unde similare
ce nu pot ocupa acelasi spatiu tridimensional, rezultand o crestere de volum.
Se stie insa ca virusii nu mor daca fierbem apa, decat dupa un timp indelungat
si nu in totalitate. Asta inseamna ca avem de a face cu faptul ca undele
electromagnetice de frecvente diferite nu se afecteaza reciproc si ca atare
undele mult superioare dimensional dimensiunilor virale (de la cateva ori la
zeci de ori mai mici decat razele infrarosii) nu pot distruge direct niciodata
vietatile subdimensionate. Cu alte cuvinte nu se indeplineste starea de
rezonanta electromagnetica, virusii fiind alcatuiti din A.D.N si ribozomi,
structuri rezonante in domeniul razelor „x” si partial gamma.
Daca continuam sa analizam lumea
inconjuratoare prin prisma proprietatilor spectrului electromagnetic vom reusi
sa ne explicam o serie de fenomene, efecte fizice, legi naturale, imposibil de
explicat in stiinta actuala.
Un experiment interesant la nivel
teoretic-bibliografic l-am efectuat in urma cu circa 30 de ani. Am cumulat zeci
de fenomene fizice, efecte si experimentari cunoscute si am extras
proprietatile comune la nivel de spectru electromagnetic. Rezultatul a fost
surprinzator: la un moment dat orice fenomen analizat poseda un set de
proprietati comune cu celelalte fenomene. Asta insemna ca indiferent de
fenomenul analizat, acesta poseda o structura legica comuna intregului cosmos
si ca diferenta dintre fenomene este data de localizarea pe spectrul
electromagnetica, adica pe axa frecventelor si axa intensitatilor (densitatilor
monocrome).
Putini cercetatori si-au dat seama ca toate
informatiile stiintifice actuale sunt de fapt interpretari ale spectrului
electromagnetic si ca toate datele sunt valori ale aceluiasi spectr. Cand
vorbim despre caldura, temperatura, vorbim de fapt despre spectru de unde
infrarosii, cand vorbim despre variatia volumului, vorbim de faptul ca undele
identice nu pot ocupa acelasi spatiu tridimensional, iar undele diferite ca
frecventa pot ocupa acelasi spatiu tridimensional...
In stiinta contemporana se face o mare eroare
prin faptul ca uneori se considera ca undele infrarosii sunt cauza caldurii
(temperaturii inalte), si uneori caldura, temperatura este asociata si cu alte
unde, cum ar fi cele luminoase intense. Este posibil insa ca temperatura sa fie
exclusiv datorata undelor infrarosii, sau putem spune ca prin temperatura
intelegem o crestere de intensitate la nivelul oricarei unde, indiferent de
frecventa. Aceste doua aspecte supun notiunea de caldura unei noi
reinterpretari. Daca spunem ca temperatura este rezultatul presiunii exercitate
in acelasi spatiu tridimensional a undelor similare ca frecventa, cu rezultat
al cresterii volumului, nu mai putem spune ca exista o legatura anume intre
caldura si spectrul caloric infrarosu. Pe de alta parte, daca acceptam ca
undele electromagnetice infrarosii sunt cauza exclusiva a caldurii, aceasta nu
ar trebui sesizata la nivelul undelor luminoase apropiate de spectrul de raze
infrarosii. Exista insa posibilitatea
receptarii caldurii si indirect, astfel ca undele infrarosii, desi independente
de undele vizibile, avand frecvente diferite, pot crea efecte indirecte
masurabile prin efectul de rezonanta intre undele de frecvente diferite aflate
in raport matematic de submultiplu-multiplu intreg. Acest fenomen face ca
undele de diferite lungimi, in care una este dubla celeilalte in lungime,
volum, sa poata exista in acelasi spatiu tridimensional si sa se asocieze
intr-o miscare comuna ca sens si viteza, creand practic o uniune de unde
perceputa ca materie.
Acceptand ipoteza rezonantei pe axa
frecventelor electromagnetice diferite, vizavi de rezonanta undelor monocrome,
intelegem ca materia si spectrul electromagnetic, fac parte din acelasi sistem
existential: undele monocrome neputand ocupa acelasi spatiu tridimensional,
sunt percepute ca stare solid-radiativa (spectru electromagnetic), iar undele
de frecvente diferite rezonante fiind percepute stare solid-colapsata, adica
materie (colapsul exprimand tendinta de ocupare simultana a aceluiasi spatiu
tridimensional si putand explica in sine ceea ce numim gravitatie). Conform
observatiilor in natura: radiatiile electromagnetice sunt o stare fizica
expansiva (deci undele monocrome neputand ocupa acelasi spatiu tridimensional
sunt impinse in mediul monocrom de densitate mai mica) si radiatiile
electromagnetice de frecvente diferite dar rezonante policrom (dimensiune,
volum) sunt o stare fizica colapsanta (tendinta ocuparii aceluiasi spatiu
tridimensional).
Sa fie oare gravitatia similara cu fenomenul
de colapsare spatiala spectrala a undelor de frecvente diferite?
Exista spatiu tridimensional in afara
volumului si densitatii undelor electromagnetice? Exista materie alcatuita doar din unde
monocrome?
Iata intrebari a caror raspunsuri par
previzibile. Nu putem avea spatiu tridimensional in afara volumului si
densitatii undelor si nici materie monocromatica, materia fiind prin excelenta
policroma (a se vedea spectrele de linii atomice).
Aceeasi ipoteza a constituirii materiei din
unde electromagnetice aflate in rezonanta, sustine ca atomii sunt in fapt o
serie de unde electromagnetice rezonante pe axa frecventelor electromagnetice,
unde ce ocupa acelasi spatiu tridimensional, pe portiuni mari spectrale Axa
frecventelor), putand fi identificate ca seriile cunoscute de linii in
spectrele atomice. Acest concept al structurii atomice poate explica de ce
volumul atomilor si masa lor nu sunt in
relatii directe de dependenta. De ce atomii emit radiatii, de ce avem atomi
radioactivi, de ce atomii fuzioneaza sau fisioneaza, de ce imaginea atomilor
seamana mult cu intersectia undelor de la suprafata apei...
Materie vie, nevie, sau un singur tip de
materie?
Stiinta ne-a obisnuit ca exista doua tipuri de
materie: vie si nevie. Fiecare dintre acestea ar avea proprietati diferite. In
timp ce materia vie se reproduce si evolueaza in complexe biologice (celule,
organisme, ecosisteme), materia nevie ar fi incapabila de reproducere,
organizare... Se pare insa ca se face o mare eroare.
Se stie ca virusii se considera a fi materie
vie daca se afla in interiorul celulelor vii si materie nevie daca se afla in
afara celulelor. Sa fie oare reala aceasta clasificare? Cum poate ca aceeasi
materie sa fie cand vie, cand materie nevie? Oare nu facem o eroare de
interpretare si de fapt avem un singur tip de materie?
Raspunsul ar putea veni daca analizam spectrul
structurilor materiale, la nivel de: subparticule, particule, atomi, molecule,
macromolecule, organite celulare, celule vii, organisme, specii, ecosisteme
locale, ecosisteme planetare...
Daca o structura materiala are o anumita
dimensiune, poate intra in rezonanta cu unde si structuri din afara spectrului
propriu? Am vazut ca undele si de fapt si structurile de unde sunt independente
de alte unde sau structuri alcatuite pe alte lungimi de unda. Cu alte cuvinte
fiecare astfel de structura este echivalentul materiei imperceptibile (materiei
intunecate) fata fe cealalta. Daca se considera ca spectrul electromagnetic
este infinit pe axa frecventelor, peste 95-99% din structurile materiale ne
sunt imposibil de observat in natura, desi acestea cel mai probabil ocupa
acelasi spatiu tridimensional cu materia perceptibila (undele de frecvente
diferite pot ocupa acelasi spatiu tridimensional). Exista chiar sansa ca
materia perceptibila noua sa fie un procent infinitezimal, fenomenul fiind
similar cu al distantelor in cosmos, ca cel al numarului de atomi... Oamenii de
stiinta cauta inca cu ardoare materia intunecata, acea materie care se spune,
teoretic, ca ar lega intr-un tot unitar Universul. Fara insa a analiza lumea la
nivelul spectrului electromagnetic, este putin probabil ca o va gasi.
Spectrul electromagnetic acceptat inca, este
limitat si cuprins intre lungimile de unda gamma si lungimile de unda radio. De
ce ar fi spectrul limitat? Raspunsul ar putea fi dat doar de iluzia limitelor
spectrale datorate simturilor noastre. Fiecare organ de simt de care dispunem
este de fapt o reproducere la scara mare a organitelor celulere rezonatoare cu
portiuni anumite pe spectrul electromagnetic solar. Ca si organitele celulare, organele de simt
sunt specializate pe anumite seturi de frecvente, de fapt aceleasi ca si
organitele. Cloroplastul si ochiul uman percep spre exemplu aceleasi unde
vizibile. Mitocondria si pielea noastra percep undele infrarosii. Prin miros si
gust percepem spectrul de raze „x” si ultraviolet. Fenomenul perceptiei
identice pe spectru continua si la nivelul ecosistemelor. Un ecosistem planetar
va include permanent vietuitoare capabile sa rezoneze cu intregul spectru
solar. Unele fiinte pot rezona cu portiuni ale spectrului electromagnetic
solar, terestru, stelar..., dar toate la un loc vor percepe intregul spectru
electromagnetic din mediul ambiant. Astfel ca noi insine putem fi considerati
pentru marele ecosistem planetar simple structuri tip organite celulare.
Daca virusii sunt considerati ca fiind duali
(cand vii, cand nevii) si daca consideram ca undele au proprietati fundamentale
comune, indiferent de lungimea de unda, rezulta ca exista structuri considerate
in prezent nevii, dar care au toate caracteristicile fiintelor vii?
De ce nu? Organele noastre de simt percep
portiunea de spectru clasic (gamma-radio) si este putin probabil ca noi sa fim
etalonul absolut al perceptiei spectrului electromagnetic. Este posibil ca
toate structurile de unde de pe axa frecventelor electromagnetice sa aiba un
singur mod de manifestare, similar cu cel al materiei vii. Astfel putem
presupune ca axa frecventelor fiind infinita, pot exista structuri biologice pe
intregul spectru (spectru electromagnetic extins). Noi nu am percepe decat
structurile biologice dintre undele gamma si radio, restul nefiind perceptibile
in mod direct. Astfel am putea sa ne imaginam un univers pur biologic, extins
pe o axa infinita a lungimilor de unda si, de ce nu a densitatilor la nivel de
fiecare unda (monocromie polidensa).
Pe portiunea de spectru electromagnetic
posesoare de unde mai mici ca lungime decat undele gamma, fiintele vii, materia
vie, ne va apare ca fiind aparent anorganica. Atomii insisi pot fi astfel
structuri organice, fiind alcatuiti din unde electromagnetice aflate in
rezonanta pe axa frecventelor electromagnetice. Deoarece acestia nu pot fi
perceputi, din cauza lipsei de organite de perceptie la nivelul organismului nostru,
a undelor infinitezimale, practic le banuim existenta, dar le si percepem
indirect prin diverse fenomene rezonante... Percetia indirecta are la baza
observarea de fenomene produse in zona perceptibila a spectrului, cauzate de
evenimente in zonele spectrale exterioare spectrului gamma-radio. Un exemplu de
astfel de fenomene ce ne pun in evidenta evenimente altfel imperceptibile, este
organizarea materiei in corpuri cosmice, sisteme solare, galaxii, roiuri
galactice..., dar si molecule, atomi, particule, subparticule...
Organizarea este rodul legilor de baza ale
spectrului electromagnetic: undele similare ca lungime se autoelimina din
acelasi spatiu tridimensional si undele diferite ca lungime de unda pot ocupa,
sau ocupa acelasi spatiu tridimensional. Daca undele sunt de miliarde de ori
mai mari decat cele din spectrul gamma-radio, se pot evidentia prin organizarea
macrocosmica. Daca undele electromagnetice sunt mult mai mici decat undele din
gamma-radio, le vom evidentia prin organizarea de tip atomic si subatomic.
Privind cosmosul, observam faptul ca in timp
ce punem in evidenta organizari din ce in ce mai mari (stele, galaxii, roiuri
galactice, clustere de galaxii...) toate radiatiile prin care ne parvin aceste
informatii sunt limitate doar in portiunea spectrala gamma-radio, adica
portiunea perceputa de organele noastre de simt. Acest fapt face ca oricat de
mult am apropia prin telescop marginile cosmosului, vom percepe aceleasi
structuri galactice...
Exista oare o limita a universului? O limita
care sa evidentieze marginea sa? Desi se presupune ca exista o limita
(existenta in Teoria Big-Bang), se accepta ideea existentei multiuniversurilor,
adica se paseaza notiunea de margine absoluta in seama altor teorii viitoare.
De ce nu incercam si varianta infinitatii
absolute la nivelul spatiului tridimensional, frecventelor, densitatilor,
intensitatilor, evolutiei (timpului)...?
Cauza unei gandiri cu axe infinite este
limitata tocmai de stiinta actuala. In ideea de a sustine doar ce este
demonstrabil si perceptibil, stiinta ignora faptul ca sunt fenomene si
evenimente in cosmos aflate in afara posibilitatilor noastre de perceptie. Omul
nu este un observator perfect si nici macar instrumentele sale de investigare.
Noi insine ne limitam spectrul de perceptie electromagnetic, ceea ce inseamna
ca percepem o portiune infinitezimala di acesta. Universul perceptibil este
unul saracacios, neputand pune in evidenta direct marea gama de fenomene si
evenimente cosmice...
In aceste conditii, va trebui sa ne folosim de
fenomenele si efectele indirecte ale existentei materiei si radiatiilor
electromagnetice de dincolo de granitele gamma-radio, atat in microcosmos, cat
si in macrocosmos. Aceste fenomene si efecte indirecte sunt insa interpretate
incorect de stiinta, ca fiind: gravitatie, atractie intre particule si
subparticole, radioactivitate naturala, magnetism... Nu este de mirare ca mii
de cercetatori cauta sa evidentieze undele gravitationale, adica niste unde
care sa produca fenomenul de gravitatie. Pana cand nu se va face ordine in
modul de interpretare al fenomenelor naturale, nu vom gasi acel limbaj unitar
de investigare a Universului. Un pas
important in evolutia interpretarii stiintifice a informatiilor despre natura
este tocmai acceptarea ideii ca o parte a fenomenelor naturale sunt observate
direct, la nivelul spectrului optic perceptibil, iar o parte a fenomenelor sunt
observate indirect, prin efectele pe care le produc in zona perceptibila.
Un corp este supus in cosmos unui mare numar
de miscari simultane: omul se invarte odata cu planeta in jurul acesteia, in
jurul Soarelui, in jurul Galaxiei, in interiorul clusterului de galaxii
local... Se poate constata ca la nivel microcosmic conteaza miscarile locale
primare, iar pentru macrocosmos conteaza miscarile extreme (specifice
macrocosmosului, miscarile din clusterele galactice...). Astfel orice structura
are o miscare compusa, un cumul de miscari simultane. In acest context putem
spune ca in cosmos nu exista miscare rectilinie si uniforma, ci mai degraba
miscarea fundamentala este o traiectorie simultan multispiralata la diverse
nivele dimensionale. Fenomenul este vizibil din satelit la nivelul modului cum
curge o apa curgatoare pe Pamant. Privit din cosmos un fluviu poseda in medie
cam noua meandre gigant. Marind partial imaginea fuviului se observa ca fiecare
meandra este la randul ei meandrata la dimensiuni mult mai reduse. Coborand la
nivelul solului se constata ca si aceste meandre sunt si ele meandrate. Astfel
avem un curs de apa menadrat in trepte dimensionale. In general apele
curgatoare terestre au cam trei nivele dimensionale de meandre. Este interesant ca si A.D.N.-ul se strange in
aceeasi maniera. La nivele dimensionale diferite se creaza spirale ce includ si
spiralele anterioare. Astfel in loc sa ocupe un spatiu liniar imens, prin
spiralare dimensionala in trepte, A.D.N.ul ocupa un spatiu dimensional rezonant
cu undele „x”, ocupand o zona oarecare din mediul spatiului nuclear al celulei
vii.
Constientizarea multimiscarilor noastre in
cosmos ne face partasi simultan la participarea directa la toate evenimentele
din acesta. Astfel suntem nu doar un fenomen-eveniment local, ci unul cosmic.
Daca nu ar exista multimiscarea fiecarui punct in univers, nu ar exista nici
structurile din acesta. Multimiscarea pune ideea de gravitatie intr-o noua
lumina. Multimiscarea are la baza mai multe centre de atractie gravitationala
ce actioneaza la diferite nivele dimensionale. Exista desigur la fiecare nivel
de grupe de lungimi de unde electromagnetice un anumit centru de atractie
gravitational. Este de altfel logic. Undele similare ca lungime de unda se
manifesta tridimensional, neputand ocupa acelasi spatiu. In aceasta situatie
apare stratificarea tridimensionala a densitatilor monocrome si dezvoltarea
unui centru de atractie monocroma. Un argument al acestui posibil fenomen este
insasi existenta multimiscarilor simultane ale corpurilor structurate multiplu
pe axa frecventelor spectrului electromagnetic. Avem asadar un fenomen
gravitational (de stratificare a densitatilor) la nivelul frecventelor
electromagnetice intense (cu densitate mare de unde identice ca frecventa si
variabile ca densitate)? In acest caz acelasi fenomen de atractie are loc atat
la nivel nuclear atomic, cat si in macrocosmos la nivelul galaxiilor... Fenomenul
este insa stratificat spectral, astfel incat ne apare ca fiind diferit din
cauza perceptiei noastre. Independenta undelor de frecvente diferite face ca
centrele spectrale gravitationale monocrome sa actioneze in sensul miscarii
grupului de unde locale pe spectru. Faptul ca materia este compusa din unde
situate diferit pe spectrul electromagnetic face ca fiecare corp sa aiba o
multimiscare, cate una la nivelul fiecarei lungimi de unda. Este asadar
gravitatia un fenomen continuu la nivel monocromatic si discontinuu la nivel
policrom (pe axa frecventelor spectrului electromagnetic)?
Multimiscarea fiecarui corp in cosmos
demonstreaza o gravitatie policroma, cu centre diferite in spatiul
tridimensional, centre aflate insa parte a unei suprastructuri infinite
dimensional. Este ca si cum fiecare centru monocrom se afla in rezonanta din
aproape in aproape pe axa infinita a frecventelor electromagnetice, a
spectrului electromagnetic extins. Aceste centre duc la nasterea structurilor
si substructurilor din universul observabil si am putea presupune ca toate
acestea se comporta ca un tot unitar. Spre deosebire de ideea de multivers,
universuri separate unite intr-o mare mare aglomerare hipercosmica, ideea unui
univers spectral policrom si polidens ofera posibilitatea de a intelege
structural cosmosul, ca un monolit electromagnetic in care fiecare zona
spatiala si spectrala este in sine un univers local, dar nu unul separat, ci
unul integrat in mecanismul universal. Cu alte cuvinte oricat am incerca sa
minimalizam o componenta, structura cosmica, ea nu poate fi scoasa din
contextul infinit.
Limitele ce se fac observabile
la nivelul dimensional si structural electromagnetic, sunt limite impuse
ocazional de mijloacele de observare, investigare si de conceptiile de moment
referitoare la gandirea noastra asupra lumii inconjuratoare. Se pare ca
universul se incapataneaza sa ne demonstreze infinitatea sa in orice directie
l-am analiza. Intre cosmosul electromagnetic si matematica exista o mare
similitudine. Singura diferenta este ca matematica actuala este valabila doar
pe axa undelor monocromatice. Matematica este cantitativa prin excelenta si
este mare nevoie ca ea sa se dezvolte si pe axa frecventelor electromagnetice.